De când ajunseserăm în Leipzig eram foarte hotărât să vizitez două muzee: Muzeul de Istorie a Oraşului şi Muzeul celui de al doilea Război Mondial. Dacă pe ultimul nu am avut noroc să îl găsim deschis, din cauza unor păcătoase de renovări, la Muzeul de Istoie a Oraşului am reuşit să ajungem.
Am avut dintotdeauna o fascinaţie bizară pentru istorie şi pentru muzeele de acest tip. Este crucial, cred eu, pentru a fi capabil de a te identifica pe tine în cadrul unei comunităţi oarecare, să cunoşti modul în care ea
s-a format şi a evoluat de-a lungul timpului.
Situat în centrul Leipzig-ului, în incinta Primăriei Vechi, muzeul reprezintă cel mai bun mod de a intra în contact cu spiritul şi atmosfera care înconjoară oraşul pretutindeni. Cu toate că şi el era parţial în renovare, iar cronologia se oprea undeva la jumătatea istoriei urbei germane, hărţile, piesele de mobilier, armurile, săbiile, sobele vechi de teracotă, manuscrisele şi medaliile, atotprezentul ochi francmason privind neperturbat de pe monede sau decoraţii, chiar şi liniştea uneori apăsătoare din jur te făceau să fii cu adevărat parte, chiar şi pentru câteva ore, a spiritului german.
Se spune că tot ce contează după citirea unei cărţi de poeme sunt imaginile care îţi rămân întipărite în minte, iar mie mi-au rămas întipărite în minte sala cea mare de la intrare, unde portretele a câteva zeci de primari ai oraşului înconjurau prima machetă a acestuia şi Biblia lui Martin Luther.
Cred că fiecare dintre noi ar trebui să-şi facă, mai devreme sau mai târziu, timp pentru istorie. Fiindcă ce-ar fi lumea fără sutele, fără miile de miliarde de oameni care au trăit înaintea noastră?
)
